Necesitatea apararii drumului comercial important, paralel cu albia Muresului, respectiv a trecatorii de peste rau aflata in zona Aradului actual s-a impus deja in epoca regilor Arpadieni. Prima fortificatie a Aradului, cetatea regala, care adapostea si resedinta comitatului Arad, se situa la marginea comunei Vladimirescu (inainte de 1947 Glogovat) aflata la cca. 7 km de orasul actual. Cetatea trapezoidala, construita din pamant pe o structura de barne a fost fortificata in doua etape. Materialului arheologic identificat pe spatiul cetatii a fost datat intre secolele IX–XI, indicand functionarea fortificatiei in aceasta perioada. Cimitirului medieval, descoperit in cetate a fost datat cu monedele emise in prima jumatate a secolului al XI-lea, identificate in morminte. In prima jumatate a secolului al XII-lea regele Bela al II-lea (1131–1141) a donat cetatea capitlului manastirii infiintate la Arad de catre acesta. Drept urmare, rolul militar al fortificatiei a decazut simtitor in perioada consecutiva. Izvoarele medievale atesta in schimb activitatea capitlului ca loc de adeverire, o institutie importanta a regatului, care indeplinea rolul notariatelor zilelor noastre. Cetatea a disparut asadar probabil inca inainte de invazia tatara (1241) si nici nu s-a cladit vreo alta fortificatie in zona pana in secolul al XVI-lea.
In perioada anilor 1551–1552 Banatul devenise o zona a confruntarilor neintrerupte dintre fortele militare ale Regatului Ungar si trupele otomane. Dupa cucerirea Timisoarei (22 iulie, 1552), cetatile din regiune, au trecut pe rand in posesia turcilor, tot atunci fiind cucerit si Aradul. Musulmanii au desfiintat manastirea medievala, pastrandu-se pana in prezent doar ruinele bisericii capitulare de odinioara, aflate in comuna Vladimirescu. Poarta a instaurat administratia militara otomana in teritoriu, prin urmare Aradul a devenit centrul unul sangeac, subordonat vilaietului Timisoarei. Intre 1554–1556 turcii au ridicat o cetate noua in Arad, fortificatia de palisada (parkan) fiind amplasata pe teritoriul orasului actual, si nu pe locul cetatii regale si a capitlului de odinioara. Dupa cucerirea cetatii Giula (Gyula, Ungaria) in 1566 centrul sangeacului a fost mutat in aceasta noua fortificatie, ceea ce a dus la diminuarea importantei Aradului in perioada urmatoare, lucru sugerat de altfel si de dispozitiile repetate ale autoritatilor otomane, care prevedeau demolarea cetatilor inutile, printre care mentionau si Aradul. Cu toate acestea cetatea a ramas se pare in picioare, fiind redusa doar garnizoana acesteia. In 1595, in cursul razboiului de 15 ani, palisada Aradului a revenit in posesia Principatului Transilvaniei. La inceputul veacului al XVII-lea principele Sigismund Rakoczi (1607–1608) i-a innobilat pe soldatii sarbi care au luptat la eliberarea Lipovei, donandu-le targul Aradului impreuna cu cetatea. Revendicarile Portii privind retrocedarea cetatilor aflate pe frontiera vestica a Principatului Transilvaniei –in primul rand cetatea Lipovei si a Ineului– devenisera tot mai vehemente in primele decenii ale secolului al XVII-lea. Situatia a fost solutionata de principele Gabriel Bethlen (1613–1629), care in 1616 a cedat Portii cetatea Lipovei si Aradul, reusind sa pastreze in schimb Ineul. Aradul a revenit pentru scurt timp in posesia principatul in a doua jumatate a secolului al XVII-lea: confruntarea cu trupele otomane, care au invadat Transilvania in 1658, in urma campaniei militare poloneze condusa de Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648–1660), a debutat cu succesele principelui. Acesta eliberase si cetatea Aradului, pe care a evacuat-o si a incendiat-o. Odata cu sosirea intaririlor armatei otomane insa situatia s-a schimbat, la inceputul anilor 1660 turcii reusind sa recucereasca cetatile de pe valea Muresului. In perioada urmatoare ei au recladit cetatea Aradului. Aceasta a trecut definitiv sub controlul trupelor crestine doar in decembrie 1685, in contextul razboiului purtat de Liga Sfanta pentru eliberarea Europei centrale de sub ocupatie otomana. Pacea de la Karlowitz (1699) care a pus capat conflictului armat, prevedea printre altele si demolarea cetatii Lipovei. Aceasta masura a impus constructia unei fortificatii crestine noi pentru supravegherea vaii Muresului, insemnand implicit cresterea rolului strategic al Aradului. Inginerul militar Giovanni Morando Visconti a intocmit un proiect pentru fortificarea Aradului deja in 1693, constructia cetatii noi a avut loc insa doar spre finele secolului al XVII-lea, sub coordonarea inginerului Nicolas Du Mont. Noua fortificatie delimita un plan aproximativ dreptunghiular, colturile acesteia fiind flancate de doua bastioane, respectiv doua semi-bastioane. Apararea portilor cetatii si a podului Muresului din vecinatatea acesteia era asigurata de lucrari de fortificare avansate. La cumpana secolelor XVII–XVIII cetatea fusese integrata in sistemul regimentelor de graniceri din Banat. In timpul rascoalei antihabsburgice condusa de Francisc Rakoczi al II-lea curutii condusi de Sandor Karolyi au asediat cetatea timp de doua saptamani, insa fara succes. Schita intocmita de Karolyi probabil la fata locului reda cu aproximatie planului fortificatiei dreptunghiulare si imprejurimile acesteia. In 1716 s-au reparat cladirile cetatii, s-a construit o cazarma si depozite noi. Odata cu eliberarea de sub dominatie otomana a Campiei Banatului in 1718 Aradul a incetat a mai fi cetate de frontiera, a ramas insa in continuare un important centru militar. In 1727 s-au efectuat din nou reparatii in cetate. Rolul important al acesteia s-a mentinut si dupa desfiintarea regimentelor de graniceri din Banat (1750). Ca dovada, in perioada anilor 1763–1783 la Arad s-a construit una dintre cele mai moderne fortificatii la vremea respectiva. Cetatea a fost ridicata din temelii spre nord-est de fortificatia de secol XVII, pe malul opus al Muresului. Aceasta a functionat pana la desfiintarea Monarhiei Austro-Ungariei (1918) ca punct strategic important al liniei de aparare sudice a regatului.
Numele cetatii s-a intiparit in opinia publica in primul rand datorita rolului acesteia jucat in cursul revolutiei din 1848–1849. La inceputul lunii octombrie 1848 s-a instalat starea de asediu in oras. Comandantul cetatii a refuzat supunerea fata de guvernul revolutionar maghiar si, la dispozitia sa, garnizoana austriaca retrasa in spatele zidurilor fortificatiei a deschis focul asupra orasului. Revolutionarii s-au convins imediat ca singura modalitate de a ocupa cetatea era incercuirea ei si taierea cailor de aprovizionare ale acesteia. Dupa mai multe actiuni soldate cu esec ale revolutionarilor acestia au ingradit cetatea in 24 aprilie 1849. In conditiile in care si Timisoara se afla la momentul respectiv intr-o situatie asemanatoare, comandantul Aradului nu mai putea spera la intariri armate, prin urmare a predat fortificatia trupelor maghiare la 30 iunie 1849. Revolutionarii l-au desemnat in fruntea cetatii pe generalul Janos Damjanich, care, la stirea apropierii trupelor tariste, a dispus reparatia imediata si dotarea cu armament a lucrarilor de fortificatie. In august 1849 s-a refugiat la Arad si guvernul maghiar in frunte cu Lajos Kossuth. In urma infrangerii trupelor lui Jozsef Bem la Timisoara s-a spulberat speranta mentinerii cetatii Aradului, dar si increderea in victoria fortelor revolutionare. In aceste conditii armata revolutionara maghiara a capitulat la Siria la 13 august 1849, iar peste patru zile Jozsef Damjanich ceda cetatea Aradului trupelor tariste. In lunile urmatoare si-a desfasurat activitatea la Arad curtea martiala numita de generalului austriac Jacob von Haynau. Procesele care au decis soarta generalilor si ofiterilor armatei revolutionare maghiare s-au disputat in cursul lunii septembrie, executarea sentintelor avand loc pe 6 octombrie 1849 pe teritoriul cetatii: generalii Erno Kiss, Jozsef Sweidel, Arisztid Dessewffy si colonelul Vilmos Lazar au fost impuscati, iar generalii Erno Poeltenberg, Janos Damjanich, Lajos Aulich, Gyorgy Lahner, Jozsef Nagysandor, Karoly Leiningen-Westerburg, Karoly Knezich, Ignac Torok si Karoly Vecsey spanzurati. Mai mult de 500 de ofiteri ai armatei maghiare au fost condamnati la inchisoare in cetate. Dupa 1849 fortificatia si-a pierdut rolul defensiv, aceasta functionand in perioada urmatoare ca inchisoare, respectiv, in anii primului razboi mondial, ca lagar de internare. In iunie 1919 controlul fortaretei a fost preluat de armata romana. In cursul lunii septembrie 1944 armata maghiara a ocupat cetatea, insa peste cateva zile trupele ruso-romane au recucerit-o. Fortele militare sovietice s-au retras din Arad doar in 1958, cetatea fiind preluata de armata romana. Monumentul gazduieste si in prezent o unitate militara, cu toate ca deja de mai bine de un deceniu autoritatile orasului solicita cedarea ansamblului in vederea valorificarii acestuia in scopuri culturale si turistice.
Necesitatea apărării drumului comercial important, paralel cu albia Mureşului, respectiv a trecătorii de peste râu aflată în zona Aradului actual s-a impus deja în epoca regilor Arpadieni. Prima fortificaţie a Aradului, cetatea regală, care adăpostea şi reşedinţa comitatului Arad, se situa la marginea comunei Vladimirescu (înainte de 1947 Glogovăţ) aflată la cca. 7 km de oraşul actual. Cetatea trapezoidală, construită din pământ pe o structură de bârne a fost fortificată în două etape. Materialului arheologic identificat pe spaţiul cetăţii a fost datat între secolele IX–XI, indicând funcţionarea fortificaţiei în această perioadă. Cimitirului medieval, descoperit în cetate a fost datat cu monedele emise în prima jumătate a secolului al XI-lea, identificate în morminte. În prima jumătate a secolului al XII-lea regele Béla al II-lea (1131–1141) a donat cetatea capitlului mănăstirii înfiinţate la Arad de către acesta. Drept urmare, rolul militar al fortificaţiei a decăzut simţitor în perioada consecutivă. Izvoarele medievale atestă în schimb activitatea capitlului ca loc de adeverire, o instituţie importantă a regatului, care îndeplinea rolul notariatelor zilelor noastre. Cetatea a dispărut aşadar probabil încă înainte de invazia tătară (1241) şi nici nu s-a clădit vreo altă fortificaţie în zonă până în secolul al XVI-lea.
Cetatea Aradului, pastrata in mare parte pana in zilele noastre, se situeaza pe malul stang al Muresului, pe o peninsula delimitata pe trei laturi de o „bucla” a raului. Fortificatia a fost construita intre 1763 si 1783 conform proiectelor elaborate de arhitectul militar Ferdinand Philipp Harsch, care a optat pentru sistemul de tip tenaille (foarfece). Zidurile cetatii delimiteaza asadar un plan stelat cu sase brate, un hexagon ale carui laturi sunt frante la mijloc, spre interior. Lungimea fiecarei laturi masoara cca. 500 m, perimetrul zidurilor hexagonului fiind de 3180 m. Cele sase varfuri ale planului stelat aveau zidurile mai inalte, ele implinind functia unor cavaliere (platforme de artilerie inalte). In fata zidurilor de legatura dintre cavaliere au fost construite –in dreptul portiunii frante a acestora– lucrari de fortificatie avansate, sase in total, care serveau flancarea zidurilor de incinta si mentinerea dusmanului la distanta. Aceste constructii erau dotate cu piese de artilerie amplasate atat in cazemate (platforme de tir boltite) cat si pe platforma superioara. Lucrarile de fortificatie avansate mentionate erau flancate, fiecare in parte, de cate doua lucrari mai mici (lunette) care adaposteau la randul lor in cazemate, fiecare cate 3 tunuri. Un sistem de valuri si santuri ingradea apoi elementele de fortificatie descrise, alcatuind o noua linie de aparare avansata. Accesul inamicului in apropierea zidurilor de incinta era ingreunata si mai mult de santurile inundate cu apa dintre lucrarile de aparare. Sistemul defensiv al cetatii era completat printr-un glacis, terenul liber din fata lucrarilor de fortificatie, care datorita pantei sale apara zidurile, acoperindu-le de tirul inamicului. Cetatea Aradului era considerata in perioada constructiei sale o fortificatie foarte moderna, ca dovada ca si peste 50 de ani a rezistat asediului armatei revolutionarilor maghiari mai bine de noua luni. Forta cetatii consta in primul rand in posibilitatea utilizarii eficace a cca. 300 de piese de artilerie.
Piata centrala din incinta cetatii era delimitata de trei corpuri de cladiri masive –comandamentul, garda cetatii si biserica cetatii. Lacasul de cult, construit in stil baroc, marcat de cele doua turnuri aflate pe fatada principala a acestuia se afla in zilele noastre in stare degradata. Fortificatia in schimb, cum mentionasem si mai devreme, este una dintre cele mai bine pastrate monumente de acest gen din Europa, ceea ce ar justifica pe deplin reabilitarea si prezentarea acesteia publicului larg.